Basmele românești relevă o uimitoare bogăție și originalitate; cercetătorii au inventariat circa 500 de tipuri, din care cam jumătate nu apar în clasificările internaționale. În funcție de personaje, de organizarea și desfășurarea acțiunii, în parte după mediile simbolizate și după unele caracteristici ale narațiunii, basmele pot fi subdivizate în trei grupe: fantastice, dominate de miraculos, nuvelistice, mai receptive, ca și povestea, la elementele realității concrete și animaliere, dezvoltate și apropiate pe alegorii.
Lecturați gratuit Creatori de basme, autor Daniela Țimiraș
Lucrarea poate fi citită online doar în Librăria Scriitorilor (www.librariascriitorilor.ro). ISBN 978-606-30-6395-4
Asupra genezei basmului s-au emis mai multe teorii. Frații Jacob și Wilhem Grimm au propus teoria mitologică, potrivit căreia basmul are origine mitică comună, divizându-se și circulând apoi de la popor la popor.
Un comparatist – Benferg – a propus teoria originii indiene a basmului care, născut acolo, ar fi migrat în restul lumii. Alții au dat explicație antropologică acestei geneze.
Cât privește structura, basmul relevă o serie de forme tipice inițiale, mediane și finale, o gamă de metafore specifice și de personaje cheie, o disponibilitate transfiguratorie excepțională, ceea ce îi asigură o perenitate echivalentă cu istoria umană.
Paralel cu străvechile sale atestări, cu culegerile ce s-au constituit, cu studiile și teoriile emise asupra sa, a început să crească și interesul scriitorilor și artiștilor pentru această specie a literaturii populare. Aceasta a culminat cu prelucrările și elaborările de basme culte din epoca modernă a literaturii, între cele mai cunoscute sunt ale lui Charles Perrault, Andersen, Frații Grimm, Tolstoi, iar la noi ale lui Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Delavrancea, Sadoveanu.
Dintre basmele lui Charles Perrault și ale Fraților Grimm, ne vom opri asupra câtorva.