Atât de complex în profunzimea lui, Arghezi este dificil de subordonat unui singur curent, căci reminiscenţele romantice, generate de nostalgia timpului echinocţial, coexistă armonios cu elemente specific moderniste, dar şi cu manifestări particulare ale poeziei tranzitive. Cert este însă că opera sa reprezintă încă un teritoriu liric insuficient explorat, în ciuda faptului că Totul pare scris despre Arghezi, atât în ceea ce priveşte limbajul artistic, cât şi dimensiunea ideatică.
Lecturați gratuit Psalmul — o specie a literaturii române moderne, autor Elena-Cristina Popescu
Lucrarea poate fi citită online doar în Librăria Scriitorilor (www.librariascriitorilor.ro). ISBN 978-606-30-6031-1
Psalmul lui Lucian Blaga, deşi publicat în volumul În marea trecere, căruia îi lipsesc entuziasmul şi exuberanţa din primele cicluri, păstrează, subtextual, germeni ai viziunii optimiste de existenţă în armonie cu un univers al cărui inefabil se regenerează prin cunoaştere poetică. Consubstanţialitatea dintre poet şi poezie, atât mărturisită deschis, cât şi sublimată în creaţie, se datorează reminiscenţelor de percepţie romantică de colaborare firească a conştientului cu subconştientul în cadrul actului artistic. Blaga nu este un ins modern autentic; dimpotrivă, el pare să se simtă acut înstrăinat de cei care nu mai pot recepta vraja lumii în care trăiesc. Absenţa fabuloasă a cuvântului care îi marchează primii ani, în-fiinţarea ca o consecinţă a unei chemări metafizice, dar şi copilăria într-o realitate „mitică”, toate acestea îşi găsesc reprezentarea în poezie. De aceea, şi Psalmul Marii treceri, în ciuda scepticismului afirmat, poate fi interpretat ca o încercare de ambiguizare a transcendenţei, tocmai din dorinţa de a spori corola de minuni a lumii şi de a menţine vieţuirea într-un spaţiu al inefabilului.
Pentru neomodernistul Ştefan Aug. Doinaş, dizident prin obstinaţia de a menţine autarhia esteticului într-o epocă de dramatism istoric, psalmul devine o specie a explorării controversatei relaţii dintre identitate şi alteritate. În răspăr faţă de noua poezie a notaţiei angajate a cotidianului (lirica tranzitivă), care începe să prindă contur în contemporaneitatea sa, el şi ceilalţi cerchişti, stigmatizaţi prin formula „esteţii din Ardeal”, trebuie să lupte şi împotriva tendinţei tipologizante de reducţie a operei prin asocierea întregului cu un singur fragment (Resurecţia baladei). Proteismul poetului poate avea mai multe surse: în primul rând, această încăpăţânare exegetică de a plasa epicentrul creaţiei în sfera baladescului, dar şi necesitatea diversităţii într-o operă ce refuză curentul nou şi continuă să valorizeze poetenţele artistice ale celui vechi (modernismul).