Tout lecteur, conforté par une longue tradition rhétorique et par les exercices de rédaction scolaire, distingue spontanément, comme le fait Balzac à travers son personnage, le dialogue-conversation de la narration et de la description. Si l’on se réfère aux travaux théoriques qui étudient ces différents aspects de la textualité, on constate que l’on dispose aujourd’hui de nombreuses synthèses des recherches sur le récit et que les approches de la conversation se sont multipliées depuis de nombreuses années tandis que la description restait peu étudiée. C’est ce que notaient, il y a une dizaine d’années, A. J. Greimas et J. Courtes, dans le premier volume de leur Dictionnaire raisonne de la théorie du langage : « On appelle aussi description, au niveau de l’organisation discursive, une séquence de surface que l’on oppose a dialogue, récit, tableau, etc., en postulant implicitement que ses qualités formelles autorisent à la soumettre à l’analyse qualificative. Dans ce cas, description doit être considérée comme une dénomination provisoire d’un objet qui reste à définir. »
Lecturați gratuit LA RHÉTORIQUE DE LA DESCRIPTION DANS L’ŒUVRE D’HONORÉ DE BALZAC, autor Alina-Elena Danciu
Lucrarea poate fi citită online doar în Librăria Scriitorilor (www.librariascriitorilor.ro). ISBN 978-606-30-6369-5
L’acte de décrire (comme intention et stratégie) est donc avant tout un acte de langage qui s’actualise selon des modalités qu’il convient de distinguer. Le descriptif est susceptible d’approches diversifiées (ou concurrentes). On peut l’étudier comme genre, comme période privilégiée, comme mode d’énonciation. Nous le définirons comme un certain mode d’organisation du discours par lequel l’auteur vise à rendre compte du monde extérieur (décors, paysages, objets). On parlera de description lorsque le descriptif prend le pas sur le narratif, selon des degrés divers, en particulier lorsque la description n’est pas éclatée en fragments épars intégrés dans le tissu narratif, mais se présente d’un seul tenant.
Notre propos consiste en une approche plus systématique, à la fois, de l’histoire d’une forme – la description de paysage – et du fonctionnement linguistique de ce type de séquences.
———–
Orice cititor, întărit de o lungă tradiție retorică și de exercițiile școlare de redactare, distinge spontan, așa cum o face Balzac prin intermediul personajului său, dialogul-conversație de narațiune și de descriere. Dacă ne raportăm la lucrările teoretice care studiază aceste diferite aspecte ale textualității, constatăm că astăzi dispunem de numeroase sinteze ale cercetărilor asupra povestirii și că abordările conversației s-au înmulțit de mulți ani, în timp ce descrierea a rămas puțin studiată. Acest lucru îl remarcau, în urmă cu vreo zece ani, A. J. Greimas și J. Courtés, în primul volum al Dicționarului raționat de teoria limbajului: „Se numește de asemenea descriere, la nivelul organizării discursive, o secvență de suprafață pe care o opunem dialogului, povestirii, tabloului etc., postulând implicit că însușirile ei formale permit supunerea la o analiză calitativă. În acest caz, descrierea trebuie considerată drept o denumire provizorie a unui obiect care rămâne de definit.”
Actul de a descrie (ca intenție și strategie) este deci înainte de toate un act de limbaj care se actualizează potrivit unor modalități ce trebuie distinse. Descriptivul este susceptibil de abordări diversificate (sau concurente). Poate fi studiat ca gen, ca perioadă privilegiată, ca mod de enunțare. Îl vom defini ca un anumit mod de organizare a discursului prin care autorul urmărește să redea lumea exterioară (decoruri, peisaje, obiecte). Vom vorbi de descriere atunci când descriptivul prevalează asupra narativului, în grade diferite, în special atunci când descrierea nu este fragmentată în secvențe dispersate integrate în țesătura narativă, ci se prezintă în bloc.
Demersul nostru constă într-o abordare mai sistematică atât a istoriei unei forme – descrierea de peisaj – cât și a funcționării lingvistice a acestui tip de secvențe.